Le lac Balea et la cascade Balea juillet 2017

Le lac Bâlea est un lac glaciaire formé sous les sommets Moldoveanu et Negoiu dans le massif des Monts Fagaras à une altitude de 2040m, étant accessible à la fois en été et en hiver. C'est un ,,ne pas manquer'', en été pour le paysage extraordinaire et en hiver pour les pistes de ski qui qui descendent de lac vers la cascade. Il n'y existe pas de domaine skiable à proprement parler, mais uniquement des pentes adaptées pour le ski hors-pistes (descente depuis le lac jusqu'à la cascade Bâlea).

C'est le point culminant de la route Transfagarasan et un des principaux points d'arrêt pour les touristes.

D'une longueur de 360 m pour 11m de profondeur, le lac accueille plusieurs installations touristiques. La plus surprenante d'entre elles fut en 2006 le premier hôtel de glace en Europe de l'Est.

     Le lac est accessible en voiture par la route Transfăgărașan pendant l'été, et le reste de        l'année par un téléphérique (depuis la cascade de Bâlea).

    

    Ce tracé de randonnée sur la route de montagne de la Transfagarasan au départ du lac       Balea. Depuis le lac, à plus de 2000 mètres d'altitude le sentier descend jusqu'à la               cascade Balea à 1200 mètres d'altitude. Le dénivelé négatif approche donc les 1000             mètres dans un environnement de haute montagne splendide.

 

Route Transfăgărașan juillet 2017

 La Roumanie ne dispose pas toujours d’un réseau routier moderne et globalement en bon état, mais dans les Carpates, le masif Fagaras nous découvrons une véritable pépite : la Transfagarasan, tracée au cœur des Carpates et culminant à approximatif 2000 mètres.

Une route que Top Gear avaient qualifiée en 2010 de plus belle au monde, tant par la variété de ses virages que par la beauté des paysages dans lesquels elle a été tracée. 

La route Transfagarasan a été construite entre 1970 et 1974 à l’aide de l’armée, tout comme le barrage Vidraru (166m) et le lac artificiel éponyme : 6000 tonnes de dynamite et plus de 40 ouvriers y ont laissé leur vie (mais les personnes encore en vie 35 ans après parlent de centaines de vies humaines perdues) .

Ouverte à la circulation moins de 6 mois par an, entre mi-juin et mi-octobre, la route Transfagarasan est empruntée par des automobilistes qui grimpent et dévalent le massif Fagaras à la recherche de sensations fortes et d’expériences inoubliables... ...

Les paysages sont irréels, dignes d’un film fantastique : 92 kilomètres de virages en bitume, 27 ponts et viaducs et un tunnel de 887 mètres culminant littéralement au dessus des nuages relient la Transylvanie à la Valachie et traversent la chaîne la plus haute des Carpates méridionales.

Tout au long de ses 100 kilomètres, la succession de lacets offre des panoramas époustouflants à travers des réserves naturelles et des cascades impressionnantes et culmine à 2024 mètres avec le superbe lac glaciaire Balea.

http://www.caradisiac.com/transfagarasan-caradisiac-sur-l-une-des-plus-belles-routes-au-monde-video-109232.htm

http://fr.travelbird.be/blog/la-route-transfagarasan/

https://fr.wikipedia.org/wiki/Route_Transf%C4%83g%C4%83ra%C8%99

Belgian sky.....

Iubesc cerul..... cu ''fetele'' si schimbarile lui.

Dimineata de multe ori ma trezeste cu ''zambetele'' lui iar seara ma adoarme cu ''surasuri''.....

Povestea preafrumoasei Dochia - Dumitru Almas

      Cică Decebal avea o soră numită Dochia. Era aşa de tînără,de vitează şi de frumoasă încât, atunci când a văzut-o, împăratul Traian aprins mare dragoste pentru dânsa. I-a zis: „Te-am văzut, Dochia, cu cât curaj ţi-ai apărat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, când eu l-am biruit pe fratele tău Decebal şi am cucerit Dacia, iar războiul s-a sfârşit, vreau să vii cu mine la Roma. Vei trăi acolo în bogăţie şi mărire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe. „Mulţumesc, împărate" a zisDochia. Admir vitejia şi bunătatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge". „De ce?" „Pentru că sunt sora lui Decebal. Iar el şi-a curmat singur zileie ca să nu ajungă prizonierul tău. Oricît de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o biată roabă aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; dacă vrei, însoţeşte-le cu romani de-ai tăi, să se zămislească un nou popor, care să aibă în firea lui dârzenia şi vitejia noastră şi măreţia voastră. Eu însă de aici nu plec, voiesc să mă îngrop aici, în pămîntul sfânt al Daciei".

      Traian împăratul i-a ascultat povaţa. Dar când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a făcut păstoriţă şi a urcat în munţi, departe, s-a supărat foc. Fiind el împărat mare şi puternic, a vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie, ca o podoabă în carul de triumf. Şi-a luat câţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmărirea Dochiei. A mers zile şi săptămâni, peste dealuri şi văi. A găsit-o abia în vârful muntelui Ceahlău: păştea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă deasă şi flori multe albe, roşii şi albastre.

      „Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!". „Nu, împărate! mai bine mor ca fratele meu Decebal, decît s-ajung roabă." "Îţi vreau binele, Dochia: ai să trăieşti în "'mare bogăţie!" — „Dacă-mi vrei binele, lasă-mă în ţara mea, aici, înDacia".

      Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te răpesc!" Şi a şi făcut semn ostaşilor s-o prindă.

      Speriată, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit:„Stană de piatră mă fac şi rămân aici în ţara mea!".

      În adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă,cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte, s-au prefăcut în stînci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. Cînd şi-a venit în fire, a zis: „N-am ce face; dacii,bărbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stîncile lor. Nu pot decât să ascult sfatul Dochiei si să aduc aici cât mai mulţi romani.

      Şi zicând aşa, Traian s-a întors la Roma.

      Iar pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării.

      Din străbuni, românii zic acelor stânci, „Baba Dochia cu turma ei de mioare".

Schite

Schite de pe vremea cand aveam mai mult timp.......

''The Bridges of Madison County''

      Rasfoind dupa un film de vazut, am (re)gasit ''The Bridges of Madison County'', film intrat in categoria clasicelor si pe care am decis sa-l revizionez.
Inainte, mi-am amintit ca nu este o poveste de dragoste cu final fericit, insa probabil ca tocmai acest lucru da savoare filmului.

      Pentru cei romantici acest film poate fi un moment de incantare, pentru cinefili si cunoscatori un moment de mare realizare cinematografica.
      Pentru puritani nu cred ca este o idee buna sa-l priveasca, ideea scenariului nefiind tocmai una plina de moralitate.

      Privind filmul pentru a doua oara am incercat sa inteleg pe baza propriei experiente de viata  mentalitatea personajului feminin, in special.

      Cred ca povestea este deja cunoscuta.
      Protagonistii - Clint Eastwood si Meryl Streep - ii intruchipeaza pe Robert si Francesca. Stim deja ca acestia se vor intalni, se vor indragosti si se vor desparti pentru totdeauna. Personal cred ca tocmai despartirea este momentul culminant al filmului, nu prima intalnire, primul sarut sau cand cele doua personaje merg mai departe.
Desi poate ne-am obisnuit sa-l identificam pe Clint Eastwood cu filmele western sau de actiune, iata ca in acest film face dovada unor calitati artistice cameleonice. Personajul sau este discred, delicat si totusi atat de masculin. El il intrupeaza pe Robert Kincaid, un fotograf calator pentru National Geografic.
Meryl Streep intruchipeaza minunat personajul Francesca Johnson, o femeie italiana care isi duce banala viata alaturi de sotul si copii sai, traind intr-o ferma izolata din Iowa.
      O femeie neinteleasa de sot si de cei doi copii adolescenti, isi duce zilele intr-un ritual de treburi ce se repeta la nesfarsit, fara nimic special sau iesit din obisnuit.

      Si iata ca viata uneori este plina de surprize.
Intr-o zi cand sotul si copiii sunt plecati, Francesca si Robert se intalnesc atunci cand fotograful se opreste la ferma pentru cateva indicatii. Conversatia putin ciudata dar prietenoasa conduce catre o invitatie la un ceai rece apoi catre o timida invitatie la cina.
Momentul in care cei doi devin constienti de atractia dintre ei este dificil de identificat, insa zambetele timide, agitatia femeii in viata careia se ''intampla'' ceva, usoara stangacie a barbatului, gesturi retinute initial, dar care devin din ce in ce mai indraznete,....toate acestea vestesc ce se va intampla.
Si toata povestea se desfasoara pe durata a 4 zile.

      Oare putem spuna ca este vorba de dragoste intre cele doua personaje?
Pentru doi oameni trecuti de prima tinerete, care se presupune sunt mai temperati este cam greu; in definitiv nu sunt doi adolescenti in plin razboi hormonal. Si totusi ce se intampla?
      Este ceva de la sine inteles ca Robert si Francesca sunt potriviti unul pentru celalalt. Despre Robert nu stim decat ca este un calator, care a colindat lumea in lung si in lat, un artist; Francesca aspira la o viata ca a lui Robert. Poate ca tocmai de aceea se simte foarte atrasa de ideea de a fugi impreuna cu el. In definitiv , viata la ferma ''nu este ceea ce am visat cand eram fata''. Vorbeste frumos despre sotul ei, dar simtim ca s-a resemnat ca acesta nu-i va oferi mai mult decat o viata fara nimic special, nici macar o banala conversatie la cina.
      Francesca este atrasa de Robert pentru ca ei impartasesc conversatii despre Yeats, asculta muzica la radio si danseaza, fumeaza Camels, se simte privita, admirata, dorita; isi simte propria valoare ca femeie, ca om, ca persoana.

      Filmul ''The Bridges of Madison County'' este despre doi oameni care gasesc promisiunea unei fericiri personale si perfecte si care inteleg cu tristete si acceptare ca cel mai important lucru in viata nu este intotdeauna propria fericire.