Cică Decebal avea o soră numită Dochia. Era aşa de tînără,de vitează şi de frumoasă încât, atunci când a văzut-o, împăratul Traian aprins mare dragoste pentru dânsa. I-a zis: „Te-am văzut, Dochia, cu cât curaj ţi-ai apărat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, când eu l-am biruit pe fratele tău Decebal şi am cucerit Dacia, iar războiul s-a sfârşit, vreau să vii cu mine la Roma. Vei trăi acolo în bogăţie şi mărire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe. „Mulţumesc, împărate" a zisDochia. Admir vitejia şi bunătatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge". „De ce?" „Pentru că sunt sora lui Decebal. Iar el şi-a curmat singur zileie ca să nu ajungă prizonierul tău. Oricît de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o biată roabă aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; dacă vrei, însoţeşte-le cu romani de-ai tăi, să se zămislească un nou popor, care să aibă în firea lui dârzenia şi vitejia noastră şi măreţia voastră. Eu însă de aici nu plec, voiesc să mă îngrop aici, în pămîntul sfânt al Daciei".
Traian împăratul i-a ascultat povaţa. Dar când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a făcut păstoriţă şi a urcat în munţi, departe, s-a supărat foc. Fiind el împărat mare şi puternic, a vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie, ca o podoabă în carul de triumf. Şi-a luat câţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmărirea Dochiei. A mers zile şi săptămâni, peste dealuri şi văi. A găsit-o abia în vârful muntelui Ceahlău: păştea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă deasă şi flori multe albe, roşii şi albastre.
„Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!". „Nu, împărate! mai bine mor ca fratele meu Decebal, decît s-ajung roabă." "Îţi vreau binele, Dochia: ai să trăieşti în "'mare bogăţie!" — „Dacă-mi vrei binele, lasă-mă în ţara mea, aici, înDacia".
Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te răpesc!" Şi a şi făcut semn ostaşilor s-o prindă.
Speriată, Dochia a ridicat mîinile spre cer şi a şoptit:„Stană de piatră mă fac şi rămân aici în ţara mea!".
În adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă,cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte, s-au prefăcut în stînci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. Cînd şi-a venit în fire, a zis: „N-am ce face; dacii,bărbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stîncile lor. Nu pot decât să ascult sfatul Dochiei si să aduc aici cât mai mulţi romani.
Şi zicând aşa, Traian s-a întors la Roma.
Iar pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării.
Din străbuni, românii zic acelor stânci, „Baba Dochia cu turma ei de mioare".
